Cristi Diaconescu – președinte PNL.

E, e? Îl ajută și numele (început și sfârșit); mai evident de-atât nu putea fi decât dacă se numea Antiaconescu. Că tot zicea că-l bătu gândul să intre-n PNL.

Așa.

Au rămas puțin în ceață pasajele mai vechi când săream într-un taxi și spuneam speriată: ACOLO! și în privire mi se citea că arde ceva, moare cineva, sau chiar o combinație, și-atunci să vezi trecere pe roșu, pe trotuare. Acu mai îndrăznesc? Nu mai îndrăznesc. Acum așa conduc toți. Dar eu am fost trendsetter, să să știe. Acu mă ia cu palpitații și îngaim „dacă se poate, mai încet, știți, adică eu mă grăbesc, da, că întârzii și e cam aiurea așa, da parcă nu vreau să mor înainte să-ntârzii, că după aia cine se mai uită urât la mine, eu din asta trăiesc”. Sau pe-aproape.

Dar nu despre asta voiam să zic. De cuceririle mele vaste și subite. Așadar, fură taximetriștii. Doi – barmanii. Tot începând din liceu. Partea bună e că-n ultima vreme nu mai e cazul. Merg într-un singur loc, ne cam știm, fiecare cu treaba lui, masa mea, meseria lor. Mai fain așa. Și oricum, să se schimbe barmanii de-acolo și tot nu s-ar schimba situațiunea. Că ei sunt toți uameni buni și-ntre ei și cu alții. Dar am mai băut eu la viața mea pe banii unor barmani, am mai pus și muzică. Mi-a trecut.

Pentru categoria a treia, șaormarii, țin să relatez un episod anume care face rezumatul pentru tot. Bun, o dimineață semi-călduță, plec mai devreme la serviciu, trec pe la shaormerie și-mi iau un animal dintr-ăla „fără castraveți”. Priviri languroase, comentarii drăgăstoase, cereri de numere de telefon, chestii de-astea la ordinea zilei. Însemnează animalul cu markerul, ca să facă deosebirea între cererea mea specială și nimic, că alta nu mai cerusem și „o zi frumoasă – merci la fel”. Ajung la serviciu, m-așez în foișor să degust, vine un coleg, trilulilu-crocodilu:

Ce-i cu tine la ora asta?
Păi, n-am dormit și-așa am ajuns și eu mai devreme, așa că acum mănânc, na.
Poftă bună, dar ce-ai făcut aseară?
Uite, în Club A, ca de obicei, s-a dat un barman la mine.
Ooo, barman, ai evoluat de la taximetriști la barmani?
Mhm, dar de ce-i evoluție?

În momentul ăla colegul vede ambalajul animalului, se uită la mine și zice: Ai citit ce scrie pe mâncarea ta?
Mă contorsionez, încerc să nu dau pe mine și, pam-pam: „TE SĂRUT!” Mestec puțin mai greu, înghit, respir adânc, zic „Eh asta e”, iar el: Nu, n-ai înțeles, ești pe drumul cel bun. The sky’s the limit, baby, sky’s the limit, hai că mă duc sus!

- mulți ani de Vamă la activ pentru un background decent cu însemnătate morală;
- un cappuccino ultra-spumat de încălzire;
- două beri fără alcool pentru răcorire;
- un shot de tequilla și trei de rom pentru un spiritism optim cu Kant, Mill și Aristotel.

Gratificație: bilet la Chris Rea și Eric Clapton pentru… început.

Mergeți în Militari?
Cum să nu? Păi aveți dumneavoastră față să vă refuze careva?
Well… Actually… Nevermind.
Se vede că sunteți o persoană rafinată. Și frumoasă.
Fi-mi-ar haina de blană. În ce mă bagă. Iar.

[Pornește ștergătoarele la viteză maximă pe parbrizul uscat. Scârțâie așa cam 2 minute cu geamul deschis. Flashback dureros cu proful de Circuite integrate, când zgâria cu creta pe tablă ca să înțelegem muzicalitatea Chinei (?!) De cedare psihică, dau să mă urc pe geamuri. Le dă mai încet. Nu geamurile. Încă-s coerentă.]

Mă scuzați, dar mi s-a spart vasul de apă și n-am cum să-l curăț altfel. Poate vă deranjează…
You’d think? Asta e. Acceptarea e primul pas în afara nefericirii.
Păi cum să nu vă duc cu mașina? Pe dumneavoastră?
Not again.
Să nu spuneți că mergeți mai departe și de-acolo luați vreun microbuz spre provincie.
Nu.
Că aș putea să vă fiu șofer toată noaptea. Toată viața! [Mâinile în aer] Puteți să-mi spuneți Vali, chiar dacă sunt în vârstă. Mă rog, nu sunt bătrân, să zicem puțin în vârstă, dar în interior sunt tânăr.
Așa, acum poți să te smulgi din exuberanță și să pui mâinile la loc pe volan, Moș Crăciun?
Sigur nu vreți să vă mai plimbați? Gratis.
Nu, am examen mâine.
Ooo, felicitări!
Huh?
O să fiți admisă, vă zic eu. Și o să ajungeți într-o slujbă foarte bună. Pentru că sunteți o persoană, așa… blândă. Vorbiți puțin dar gândiți mult, așa-i?
Așa-i. Prea.
Și eu să știți că am fost școlit în multe. Am fost și instructor militar. În cel mai înalt grad. Dar au vândut ăștia armata. Acum angajează civili.
Și marmote.
Să vă dau numărul de telefon când ajungem, poate ne mai vedem.
Sigur.

Aici?
Da.
Mi-ar face plăcere să ne mai întâlnim.
[Zâmbet larg, superior, satisfăcut. Al meu. Alături de]
Cum o vrea soarta.
Foarte bine ziceți.
Știu.

No, eu știu că ăia din Pantelimon fură curent și nu dau din mână-n mână s-ajungă la toți, dar cu vestu ce-aveți? Amu, judecând după orilili la care se întunericește scara de vis-a-vis, săracii de ei, ce face omu iarna, a? A? Păi, vine de la serviș și-ncepe să bage-n priză: reșoul, caloriferul electric, cuptorul cu microunde, aerul condiționat. Ce se-ntâmplă atunș? Păi se-ntâmplă că_canci curent pentru unii și, pentru noi ăi mai fericiți, canci erdieș, că echipamentele lu tata erdieș sunt la vecinii dă peste drum. Ăia abundenți în electrice, electronice și electrocasnice.

Da, erdieș, îmi pare rău că te-am sunat ieri de ți-au sărit capacele. Da na, cum voiai tu să-mi dau sama că nu-i de la voi dacă io aveam lumini și prizi? Noroc că mi-ați zis subtil că sunt singura nebună care a reclamat problemă-n zonă, că așa am ajuns să mă conversez și io cu vecinii, carili s-or uitat la mine cu ură când i-am întrebat dacă au semnal tv pentru că, și anume, ei erau la lumânare. Deh, așa e cu parteru, e presiune la gaze, apă caldă și, mai nou, curent. Dar uite, dragă erdieș, vezi ce cuminte am fost azi? N-am sunat, mânca-v-ar gaia de telecompetenți, că oricum aveți monopol aicișa. Iar mă nervez.

Dacă merge totul conform planului, asta ar cam trebui să fie aici de pe la prima oră a noului an. Nu, nu mă plictisesc acasă și nici nu mă mobilizez internautic prin munți. Cum probabil se-ntâmplă cu cei care citesc asta înainte să mă-ntorc eu duminică. Dacă. Știți cum e, cad pietre pe șosea, plouă, ninge. Doar că voiam să-ncep anul cu senzația asta de-acum, chiar dacă o să se schimbe până revin. I owe it to myself.

EDIT de tot râsu: N-a mers conform planului, că am salvat ca ciornă.

Un peu larguée, un peu seule sur la terre…

May we all have our hopes, our will to try
If we don’t we might as well lay down and die

Adică La mulți ani!

2009. Aceleași personaje, același context, de data asta după anul I de Jurnalism. Prima alegere nu mai este engleza (though it was a close 2nd). Și, nu, răspunsul nu e nici Internet. Pentru simetrie, adică. Cred că Tehnici de redactare.