Nimic(uri) personal(e)

Ador să fac greșeli. Nu profesionale, alea nu există. De celelalte. Pentru că întotdeauna le fac doar pentru că așa simt. Oh so silly. Și asta e mai mult decât suficient să mă simt reală. Să zâmbesc pentru toate momentele în care m-am simțit prost, din naivitate și tot felul de impulsuri. Să fiu concentrată pe o problemă stupidă, care oricum n-o să mai conteze peste o lună, sau un an, sau zece. Și să zic sau să fac ceva ușor deplasat. Oh, the wonders of panic and breaking rules. The power to smile when everything collapses. Nici măcar nu există vreun motiv palpabil pentru starea asta rozacee. Cum nu există, de fapt, nici pentru alea gri șobolan. Sunt într-un carusel de paie. Aștept să vină lupul cel rău și să-l sufle.

Dacă merge totul conform planului, asta ar cam trebui să fie aici de pe la prima oră a noului an. Nu, nu mă plictisesc acasă și nici nu mă mobilizez internautic prin munți. Cum probabil se-ntâmplă cu cei care citesc asta înainte să mă-ntorc eu duminică. Dacă. Știți cum e, cad pietre pe șosea, plouă, ninge. Doar că voiam să-ncep anul cu senzația asta de-acum, chiar dacă o să se schimbe până revin. I owe it to myself.

EDIT de tot râsu: N-a mers conform planului, că am salvat ca ciornă.

Ținta noului an e să termin cartea la care „lucrez”. Știu deja că e imposibil. Știu că n-am terminat niciodată ce-am început. Dar îmi place să-mi dau termene irealizabile, ca să mă pot simți apoi vinovată și incapabilă. Am trecut până acum prin multe concepte interesante și titluri neinspirate. Și nicio formă. Măcar o să reușesc să strâng totul la un loc și o să încredințez cuiva manuscrisul pentru publicare postumă. I-am promis deja că fac asta. Da, măcar atât. Și chiar dacă toate astea nu contează, de fapt, pentru nimeni în afară de mine, eu sunt oricum singura care contez acum. Oh so nice, oh so quiet, oh so free.

Un peu larguée, un peu seule sur la terre…

May we all have our hopes, our will to try
If we don’t we might as well lay down and die

Adică La mulți ani!

I dreamt of you singing in a tv studio of some sort. Shooting for a video maybe. You were laughing and singing, wearing a red scarf I believe. I’ve never seen you wearing red before, nor did I know you could sing. Weird career change I thought. I came behind the scenes and threw garlic on your table. You laughed again. I don’t know why, everything was so serious, really. (Why so serious? maybe.) I had to watch my steps back. There were tiny soldiers scattered on the floor and their weapons were sharp. I sat by the window and waited. It was dark. You started singing again just before I woke up.

Dacă trupul meu pare că emană căldură când te apropii lovit de îngheț, e pentru că are un foc de prisos și se apără astfel de sufocări și explozii, nu pentru că ai conta în vreun fel. Ești unul dintre multele iceberguri care-și arată în preajma mea doar treimea firavă, într-o lume de ceară și sticlă în care sunetele dragi se absorb și cele amenințătoare se amplifică. Unde între cântecul de leagăn al mamei și pașii grăbiți cu flec de oțel se întind lacuri sărate de picături chinezești strânse din ochii unei singure vieți. Unde fiecare supraviețuire măruntă e un triumf, o mână cu care se-acoperă ochii când pământul fuge de dedesubt.

Adicătelea mi-am format o obsesie de moment pentru primăvara unei inimi de pirat, mai precis (cu cele mai puțin greșite versuri): Read the rest of this entry »