Nimic(uri) personal(e)

nu-mi dă pace. Așa mi se-ntâmplă când lucrez nopțile. Și-anume:

Cristi Diaconescu – președinte PNL.

E, e? Îl ajută și numele (început și sfârșit); mai evident de-atât nu putea fi decât dacă se numea Antiaconescu. Că tot zicea că-l bătu gândul să intre-n PNL.

să-i mulțumesc lu’ nenea Lennon Ono, John Winston că a făcut un băiețel Lennon Ono, Sean Taro care cântă așa drăguț zilele astea când sunt bălți, la la la.

Așa.

Dom’ Crin, n-am putut să nu observ că vă tot scrie lumea zilele astea. Probabil păreți că mai și citiți, spre deosebire de ăla* pe care l-ați luat mai nou în brațe pentru că nu se poate ține singur pe picioare. Da’ știți cum e cu „patru picioare bun, două picioare rău”. Și-anume, e roșu! Eu nu trec pe roșu. Din bun simț. Ăla de la care-ați chiulit de fapt și-acum îl invocați în gol. Și din educație. De frică, la naiba. Eu dacă văd roșu, pun coarnele înainte. Și știți ce? Nu numai eu.

Și ‘mneavoastră v-ar fi frică, da’ sunteți prea disperat că rămâneți fată mare. N-ați mai putut aștepta 5 ani. Că peste 5 ani, astrele sigur v-ar fi fost favorabile. La drum de seară, cum scrie în ghioc aicișa. Amu, cum s-ar zice, v-ați ras pe bot. Nia-nia! V-ați pus pe frunte ștampila de „Tu să taci” și n-o să se ducă prea ușor. Urât. Adică zău că nu dă bine. Sau o să ziceți acum că v-ați iluzionat că treceți de turul doi, pardon, ÎN turul doi. N-ați făcut campanie pentru asta, scorul din orașele mari n-avea cum să fie suficient și știați asta. Dar vă-mpăcaseți deja cu ideea că nu merge deocamdată, așa că doar ați momit niște oameni de bună-credință să vă voteze, pentru ca apoi să pretindeți că-i vindeți la second-hand-ul de la colț. Problema e că ăi de v-au votat, au făcut-o în mare parte cu cap. Și-or să voteze la fel în continuare, indiferent câte vene vi se umflă pe tâmplă. Dom’ Crin, ce voiam io să zic e că părerea matale chiar nu mai contează.

*pe care-l invocați de pe niște panouri în care sunteți fotoșopat ca băiețel cuminte și serios. Da-da, alea în care de fapt nu semănați cu dumneavoastră și mă faceți să-mi dea mucii de râs. Roșu, galben și albastru.

It made my day. Morning. Chiar dacă.

Colette Bryce s-a născut în 70 în Irlanda de Nord, a locuit în Londra, apoi în Scoția și în NE Angliei. Adică pe ea scrie UK în toată regula. A publicat niște cărți, a câștigat niște premii. Chestii de-astea. Here I go, traducând Wish you were. Și +. Of. Limbile astea. În fine.

Aș vrea să fii

Aici, un gust rămas după trafic contaminează
respirația orașului, în timp ce diminețile
cască și dezgolesc strada asta

ca pe dinți. Aici, avioanele părăsind
Heathrow sperie casa asta
până la tremur; camerele își protejează

spațiul cu pereții întinși
și așteaptă. Și serile cad
ca discurile într-un tonomat, rulând

un cântec care se numește Aici, noapte de noapte.
Aș vrea să fii. Cărțile tale poștale
îmi aterizează în hol ca meteoriții.

+

Prin fereastra aburită a cabinei
privim umbra neagră a avionului nostru
cum se eliberează de trenul de aterizare,
se separă și se micșorează de tot.

Odată cu ea se micșorează și pista însorită,
caroiajul de cereale și rezervoare, apoi tot
sclipiciul împrăștiat al unui oraș
cade, țărmul zdrențuit al unei țări

țâșnește afară din imagine.
Și tocmai când te-aștepți să vezi
globul în claritatea-i strălucitoare,
ecranul mic se umple de nori

și noi, care n-am decolat
deloc, așteptăm, cu centurile puse,
ca lumea să se întoarcă și să revină la noi
cum o face mereu, mai devreme sau mai târziu,

să se atașeze din nou de aparat
într-un punct marcat de umbra unui avion,
creionată acum pe o pistă, crescând
tot mai mult sub ploaia Irlandei.