Nimic(uri) personal(e)

La început glumești că nu distingi visele de realitate și ți se pare mai interesant așa. Apoi ajungi să nu mai știi cu cine te-ai culcat sau nu, deși dormi singură de mai bine de-un an; prietenii nu-nțeleg cum reziști. Ai ajuns să nu mai poți fi altfel – dormi cum, când și pe unde apuci, nu gătești decât dacă ții cură, ți se face frică numai când te gândești la sexul adevărat. Nu-ți pasă că lenjeria de pat nu e set, schimbi singură becul, deșurubezi țevi, îmbini cabluri și ți-e bine așa. Și spui asta des.

Cum am ajuns eu să cunosc oamenii, cât de ciudat mă simt să-i citesc. Cât de reconfortant e gândul că știi ce-or să facă, ce vor. Și ce trist e că tot ce observi de fapt sunt slăbiciuni și defecte și pattern-uri care-i fac teribil de asemănători și deci fazi. Ei habar n-au de ce fac lucrurile pe care le fac, dar eu știu. Ar trebui să fie terifiant, am devenit ce-mi doream, până la urmă se-ntâmplă. Te arzi de multe ori la același deget și cauți bandaje pe unde-apuci. Apoi schimbi mâna. Cu cealaltă mână e mereu mai ușor, ca un pantof care te bate o dată și-apoi tot ce porți îți face mai rău până nu mai poți să te-ncalți. Acum merg desculță printre oameni și ei nici nu bănuiesc. Mi-au devenit de piatră tălpile pe care tata le gâdila seara la mare cu o pană de cioară și chicoteam.

Am locuit multă vreme într-o carapace. Mă loveam de moarte când scoteam capul forțată de cei care țineau la mine de fapt. Acum sunt deschisă ca scoicile coapte, acum nimic nu m-atinge, am devenit mai tare decât cochilia de-atunci, am devenit incredibil de moartă. Și e liniște totul și zâmbet și încă devreme.

Simt că am tot. E momentul prielnic pentru o boală adevărată care să mă oprească acum cât sunt fericită. N-aș vrea să am timp să mă-ntristez, n-aș vrea să mi se facă iar frică.

Unele zile sunt ca un cârcel în talpă. În zilele alea trebuie doar să calci apăsat, ca și cum ai vrea să te imprimi cu totul în nisipul umed și nici un val să nu poată șterge cu adevărat ce însemni.

Sunt fericită când pun mâna pe fierul de călcat și m-apropii de rochie. Sunt mândră că în 25 de ani am ajuns să fac asta. Apoi mă lupt cu fiecare cută, mereu în gardă să nu mă ard, să nu ard rochia ca prima dată. Așez fierul cu grijă pe suportul lui de metal, îl scot cu aceeași grijă din priză (mereu scânteiază), îmbrac rochia și dansez fericită spre oglinda din hol în care n-am cum să mă văd vreodată întreagă. Sar de câteva ori din profil, din față, din spate și-ncui ușa după mine zâmbind. Întotdeauna fac o cută uriașă pe-o parte a rochiei când calc pe cealaltă și le spun colegelor de serviciu că m-am așezat aiurea-n tramvai. Ele dau din cap a dezaprobare și-și văd de treabă, dar eu sunt fericită; știu c-o s-ajung acasă epuizată, o s-arunc rochia pe fotoliu printre alte rochii cu material dificil și cămăși și când mă trezesc o să calc.

sunt un punct mort fără culoare pe ecrane pe care rulează viaţa altcuiva

dacă moartea ar înspăimânta cu adevărat
n-am mai închide ochii am dormi iepureşte
toţi la un loc spate-n spate şi-am mucegăi
dar moartea ştie vals tango şi dansul ungar
ştie să poarte parfum franţuzesc şi şal de mătase
ştie să pună un genunchi în pământ
să te prindă de încheietură şi s-o sucească
în timp ce-ţi spune că te iubeşte
în timp ce-i spui că şi tu

câte amintiri stafidite strâng între coapse
deschid fereastra şi strig
n-am nevoie de nimic de nimic
dar ce bine-ar fi dac-ai veni
cu mâinile în buzunare
cu nasul în guler
să-ţi izbeşti bocancii de prag
să cadă zăpada
şi să spui că nici tu
n-ai nevoie de nimic
erai doar prin preajmă
ai văzut lumina aprinsă
şi-năuntru e cald

sau: Ce se spune când…

…iei taxiul în noaptea cu schimbarea TVA-ului: „Știți cât face cursa fără aparat, nu?”
…porți blugi elastici pentru prima dată, doar pentru că nu se mai fac altfel, în drum spre Cineclub: „cur de târfe ce aveți, generație de femei depravate”
…închei primul contract pe cont propriu: „foarte tare, bravo, n-a trebuit să apelez la pile, ai primă”

A treia chestie era așa… că 3 e cifră de basm, nu că…

Lupii dau să iasă din mine și sfâșie carnea, grăsimea și blana. Dinții lor sclipesc ca diamantul, cărbune presat cu răbdare, cu lacrimi, cu ochii închiși, ca atunci când aștepți un sărut și sărutul nu vine. Vine cineva nespălat și-ți bagă mâna în buzunar. Ai vrea să-ți bagi mâna în gură, degetele pe gât, să vomiți. Ochii închiși, genele cad, se scutură, se rup. Sunt o pânză de păianjen bătrân. Bătrân înseamnă să te sprijini cu greu în toiag și un copil să fugă pe lângă tine, să râdă și să ți se umezească ochii neputincios. Totul să se rotească pe loc ca un ceas cu limbile îndoite de rugină. Într-o haltă în care nici un tren n-a mai intrat de când o știi.

Am cunoscut oameni în ultima vreme, am văzut locuri, am făcut lucruri la care nu mă gândisem și care-or să rămână așa. Irepetabile. Într-o cutie cu medicamente.

nu-mi dă pace. Așa mi se-ntâmplă când lucrez nopțile. Și-anume:

Cristi Diaconescu – președinte PNL.

E, e? Îl ajută și numele (început și sfârșit); mai evident de-atât nu putea fi decât dacă se numea Antiaconescu. Că tot zicea că-l bătu gândul să intre-n PNL.